ANEVAR – Evaluarea bunurilor culturale

evaluatori bunuri culturale
Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România a publicat spre dezbatere următorul “Îndrumar în evaluarea bunurilor culturale mobile”:

Introducere

  1. Acest ghid este elaborat pentru a oferi suport evaluatorilor şi utilizatorilor de rapoarte de evaluare a bunurilor culturale mobile în aplicarea standardului SEV101 Termenii de referință ai evaluării, în misiunile de evaluare a bunurilor culturale mobile, prin detalierea unor aspecte privind metodologia de evaluare şi trebuie înţeles ca fiind complementar cerinţelor aplicabile evaluărilor de bunuri mobile conţinute în prezenta ediţie a Standardelor de evaluare ANEVAR.
  2. Acest ghid este aplicabil pentru derularea unei activități de evaluare a bunurilor culturale mobile numai de către evaluatorii autorizaţi care deţin specializarea EBM (evaluarea bunurilor mobile), conform legislației aplicabile în România.
  3. În situaţia în care evaluarea este realizată de un membru corporativ, raportul trebuie întocmit de unul sau mai mulţi evaluatori având specializarea EBM[1].
  4. Bunurile culturale mobile sunt bunuri ce alcătuiesc patrimoniul cultural național mobil, conform legii 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil, art. (3):
    • bunuri arheologice și istorico-documentare, precum:
      • descoperiri arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor demateriale de construcție, materiale din situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate;
      • elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice;
      • mărturii materiale și documentare privind istoria politică, economică, socială, militară, religioasă, științifică, artistică, sportivă sau din alte domenii;
      • manuscrise, incunabule, cărți rare și cărți vechi, cărti cu valoare bibliofilă;
      • documente și tipărituri de interes social: documente de arhivă, hărți și alte materiale cartografice;
      • obiecte cu valoare memorialistică;
      • obiecte și documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică: monede, ponduri, decorații, insigne, sigilii, brevete, mărci poștale, drapele și stindarde;
      • piese epigrafice;
      • fotografii, clișee fotografice, filme, înregistrari audio și video;
      • instrumente muzicale;
      • uniforme militare și accesorii ale acestora;
      • obiecte cu valoare tehnică;
    • bunuri cu semnificație artistică, precum:
      • opere de artă plastică: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie și altele;
      • opere de artă decorativă și aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile și alte materiale, podoabe;
      • obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier și altele;
      • proiecte și prototipuri de design;
      • materiale primare ale filmelor artistice, documentare și de animație;
      • monumente de for public, componente artistice expuse în aer liber;
    • bunuri cu semnificație etnografică, precum:
      • unelte, obiecte de uz casnic și gospodăresc;
      • piese de mobilier;
      • ceramică;
      • textile, piese de port, pielărie;
      • alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă;
      • obiecte de cult;
      • podoabe;
      • ansambluri de obiecte etnografice;
      • monumente din muzeele etnografice în aer liber;
    • bunuri de importanță științifică, precum:
      • specimene rare și colecții de zoologie, botanică, mineralogie și anatomie;
      • trofee de vânat;
    • bunuri de importanță tehnică, precum:
      • creații tehnice unicat;
      • rarități, indiferent de marcă;
      • prototipuri ale aparatelor, dispozitivelor și mașinilor din creația curentă;
      • creații tehnice cu valoare memorială;
      • realizări ale tehnicii populare;
      • matrițe de compact-discuri, de CD-ROM, de DVD și altele asemenea.
  5. Deoarece conceptul de bunuri mobile este mai larg, incluzând și alte categorii de bunuri în afara bunurilor culturale mobile, menţionăm că acest ghid nu este aplicabil în cazul maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor şi stocurilor.
  6. În cazul în care implementarea conținutului ghidului rămâne la latitudinea evaluatorilor, aceștia trebuie să acționeze în conformitate cu raționamentul profesional și cu Codul de etică al profesiei de evaluator autorizat.

Definiţii

  1. Această secţiune completează definiţiile incluse în SEV 101 Termenii de referință ai evaluării şi în Glosarul IVS 2016. Definiţiile prezentate în acest capitol sunt aplicabile numai în contextul acestui ghid şi includ termenii relevanţi pentru înţelegerea acestuia.

Bunuri culturale clasate – Bunurile culturale care, în urma procedurii de clasare, au fost înscrise în categoriile “Fond” sau “Tezaur” ale Patrimoniului Cultural Național Mobil.

Bunuri culturale comune – Bunurile culturale care, fie nu îndeplinesc condițiile pentru a fi susceptibile pentru clasare sau care în urma procedurii de clasare, nu au fost înscrise în categoriile “Fond” sau “Tezaur” ale Patrimoniului Cultural Național Mobil.

Fondul Patrimoniului Cultural Național Mobil (Fond) – Categorie juridică a Patrimoniului Cultural Național Mobil, alcătuită din bunuri culturale de valoare deosebită.

Tezaurul Patrimoniului Cultural Național Mobil (Tezaur) – Categorie juridică a Patrimoniului Cultural Național Mobil, alcătuită din bunuri culturale de valoare excepțională.

Clasare – Procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural naţional mobil, fond şi tezaur. Clasarea se va efectua pe baza unui raport de expertiză întocmit de experţi acreditaţi de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.

Client – O parte care angajează contractual un evaluator pentru serviciile de evaluare.

Cost de înlocuire – În general, este definit ca fiind costul curent al unui activ similar care oferă o utilitate echivalentă.

Cost de reconstruire – Costul curent de realizare a unei replici (copii) a unui activ.

Data raportului – Data la care se emite raportul de evaluare.

Documentul contractual – Acesta poate fi un contract de prestări servicii sau un contract de prestări servicii cu caracter general și comenzile ulterioare.

Drept de preempțiune – În cazul bunurilor culturale clasate în categoria “Tezaur”, precum și în cazul bunurilor ce formează Fondul Arhivistic Național, Statul are dreptul de a achiziționa cu prioritate respectivele bunuri, la o valoare egală cu cea oferită de un cumpărător decis.

Evaluator – O persoană fizică sau juridică ce are calitatea de evaluator autorizat în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată prin Legea nr. 99/2013, cu modificările ulterioare.

Fond Arhivistic Național – Este alcătuit din documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizaţiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare şi religioase, precum şi de către persoanele fizice. Prin documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României se înţelege: acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi, pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum şi înregistrări foto, video, audio şi informatice, cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către creatori români în străinătate.

Înlocuirea unui obiect vechi cu unul nou (de la vechi la nou) – se referă la costul de achiziţie al aceluiaşi element sau, dacă acesta nu este disponibil, al unui element de acelaşi fel şi în aceeaşi stare, de pe piaţa de vânzare cu amănuntul a obiectelor de artă noi.

Mijloc fix – Orice imobilizare corporală, care este deţinută pentru a fi utilizată în producţia sau în livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriată terţilor sau în scopuri administrative, dacă are o durată normală de utilizare mai mare de un an şi o valoare mai mare decât limita stabilită prin Hotărârea Guvernului.

Preţ de adjudecare în licitaţie – Preţul care reprezintă ultima propunere acceptată în cadrul unei licitaţii publice; poate include sau nu onorarii sau comisioane.

Preț de pornire în licitație –  Prețul de la care pornește licitația publică. În cazul licitației tradiționale, prețul de adjudecare nu poate fi mai mic decât prețul de pornire, care reprezintă astfel, prețul minim de vânzare a bunului. În cazul licitației olandeze, în cazul în care prețul de pornire nu este oferit, licitatorul poate cere un preț inferior.

Proprietate mobiliară – Un concept legal care se referă la toate drepturile, interesele şi beneficiile ce derivă din dreptul de proprietate asupra obiectelor, altele decât proprietatea imobiliară. În anumite ţări, obiectele proprietăţii mobiliare sunt numite în mod legal bunuri mobile pentru a se deosebi de proprietatea imobiliară care se poate referi, fie la dreptul real imobiliar, fie la proprietatea imobiliară. Obiectele din categoria bunurilor mobile pot fi corporale, cum ar fi bunurile mobile corporale sau necorporale, cum ar fi o creanţă sau un brevet de invenţie. Obiectele din categoria bunurilor mobile corporale nu sunt anexate în permanenţă proprietăţii imobiliare şi în general sunt caracterizate prin caracterul lor mobil.

Reproducere – este o copie a obiectului original, cât mai apropiată de originalul în ceea ce priveşte natura, calitatea şi vechimea materialelor, însă creată prin metodele moderne de realizare.

Restaurare – Disciplină care se ocupă cu restabilirea semnificaţiei originale a operei pierdută parţial sau estompată în timp şi consolidarea suportului, în cel mai deplin respect faţă de autenticitatea şi integritatea obiectului, care trebuie transmisă aşa cum a fost creată de autor.

Specialist – expert acreditat de Comisia Națională a Muzeelor, specialist din cadrul muzeelor, specialist din cadrul caselor de licitații, practician al pieței de artă, membru al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România, etc.

Utilizator desemnat – Clientul sau orice altă persoană fizică sau juridică căreia i se acordă de către evaluator, în scris, dreptul de a utiliza, în anumite condiţii, raportul de evaluare. De exemplu, în cazul unui raport de evaluare angajat şi plătit de către un client pentru a fi utilizat în legătură cu contractarea unui împrumut de la o bancă, banca respectivă poate fi un utilizator desemnat al raportului.

Vânzare prin acord privat – O vânzare negociată şi tranzacţionată între persoane şi nu prin licitaţie publică sau prin altă metodă. În general, preţul de vânzare plătit într-o vânzare prin acord privat este cunoscut numai de părţile care participă la tranzacţie. A se vedea şi preţ de licitaţie, preţ de lichidare a stocului.

Vânzare publică – O vânzare tranzacționată în cadrul unei licitații publice sau prin intermediul unui operator cultural care asigură transparența prețurilor tranzacțiilor efectuate.

Stabilirea termenilor de referinţă ai evaluării

  1. La începutul evaluării, precum şi pe parcursul acesteia, evaluatorul trebuie să stabilească termenii de referință ai evaluării care vor fi agreați cu clientul şi vor fi precizați în scris într-un document contractual.
  2. Documentul contractual include cerințele cuprinse în SEV 101, cu precizările detaliate în continuare. Aceste aspecte se vor regăsi și în raportul de evaluare:

     9.1 Identificarea evaluatorului şi a competenţei acestuia

  • Evaluatorul trebuie să aibă specializarea Evaluarea bunurilor mobile (EBM).

     9.2 Identificarea clientului şi a oricăror alţi utilizatori desemnaţi

  1. identificarea clientului evaluării (persoană fizică sau juridică);
  2. identificarea altor utilizatori desemnaţi, dacă este cazul. Utilizatorul desemnat trebuie să fie identificat prin nume, conform termenilor agreaţi cu clientul;
  3. identificarea altor persoane (fizice sau juridice) care pot avea acces la raportul de evaluare. Atunci când este posibil, aceste persoane trebuie să fie identificate prin nume, conform termenilor agreaţi cu clientul. Totuşi, dacă identificarea prin nume nu este adecvată, evaluatorul poate identifica o astfel de persoană prin precizarea tipului acesteia (de exemplu, auditorii clientului, consultanţii juridici ai clientului, autorităţi fiscale etc.).
  4. Se vor preciza condiţiile în care alţi utilizatori desemnaţi vor putea utiliza raportul de evaluare, respectiv condiţiile în care alte persoane pot avea acces la raportul de evaluare. Aceste condiţii pot include limitarea sau excluderea asumării răspunderii evaluatorului faţă de un utilizator desemnat sau faţă de o persoană care are acces la raportul de evaluare, referiri la adecvarea scopului evaluării faţă de interesele unui utilizator desemnat sau ale unei persoane care poate avea acces la raportul de evaluare, respectarea termenilor de confidenţialitate sau altele.
  5. Utilizatorii desemnaţi, alte persoane care pot avea acces la raportul de evaluare, precum şi condiţiile menţionate în paragraful anterior pot fi identificate şi menţionate în secţiunea privind restricţiile aplicabile utilizării, difuzării şi publicării raportului de evaluare.
  6. Persoana care primeşte o copie a unui raport de evaluare nu devine un utilizator desemnat decât în cazul în care este autorizată de către evaluator şi identificată explicit ca utilizator desemnat.
  7. Persoana care primeşte o copie a unui raport de evaluare fără să fi fost identificată de către evaluator ca utilizator desemnat sau ca persoană care poate avea acces la raportul de evaluare, sau fără a avea atribuţii legale sau reglementate în legătură cu respectivul raport de evaluare, nu poate fi considerată ca utilizator desemnat al raportului de evaluare în sensul acestui ghid şi nu este îndreptăţită la niciun fel de pretenţie faţă de evaluator.

     9.3 Scopul evaluării;

  • SEV 101 şi SEV 220 dau exemple de astfel de scopuri ale evaluării.

     9.4 Identificarea bunurilor mobile supuse evaluării:

  • Diversitatea bunurlor culturale mobile nu permite o abordare unitară a criteriilor de identificare. Totuși, în cele mai multe cazuri, un minim de informații de identificare trebuie să cuprindă: tipul bunului cultural, denumirea sau descrierea, dimensiunile, tehnica și materialul, atelierul sau artistul, vechimea, starea de conservare, inscripțiile (semnătură, poanson, incizie etc).
  • Este necesară chestionarea autenticității bunului cultural evaluat, datorită răspândirii reproducerilor după bunuri culturale celebre (reproduceri de tablouri ale pictorilor celebri, reproduceri ale bunurilor de artă decorativă ale atelierelor celebre, reproduceri ale antichităților, monedelor vechi, mărcilor filatelice etc.), făcute cu scopul de a oferi pe piață o alternativă mai ieftină. De multe ori aceste reproduceri pot fi înșelătoare pentru cineva nespecializat, de aceea recomandarea este de a apela la asistența unui specialist pentru a stabili cât mai exact apartenența la un artist, școală sau atelier, vechimea și caracteristicile bunului cultural evaluat.
  • Identificarea intervențiilor de restaurare ale bunului cultural se reflectă în starea lui de conservare. Restaurarea este făcută, de obicei, de către un expert-restaurator, dar pot exista cazuri în care există intervenții asupra bunului cultural făcute de nespecialiști. Recomandarea este de a se apela la asistența unui specialist pentru a stabili cât mai exact starea de conservare a bunului cultural evaluat.
  • Identificarea bunurilor culturale mobile evaluate pe amplasament (instalate), implică, suplimentar, localizarea bunurilor prin adresa poştală şi/sau prin descrierea legală sau prin alte referinţe asemănătoare.
  • Este necesară identificarea măsurii în care bunul cultural este ataşat la alte active (de exemplu, vitralii) sau este integrat cu acestea (de exemplu, fresca). În aceste cazuri trebuie să se precizeze în mod clar ce se include sau ce se exclude din evaluare.
  • Este necesară identificarea oricăror documente (cum ar fi certificate de clasare, rapoarte de expertiză, cataloage de expoziții, publicații, monografii) care reproduc sau se referă la bunul evaluat[2].
  • Dacă sunt evaluate bunuri destinate să furnizeze servicii sau utilităţi unei construcţii, care în mod normal sunt incluse în proprietatea imobiliară, iar scopul evaluării solicită ca aceste elemente să fie evaluate separat, se va include o precizare privind efectul firesc al includerii valorii acestora în valoarea proprietăţii imobiliare şi faptul că ar putea să nu fie valorificate separat.
  • Identificarea bunurilor culturale din patrimoniul instituțional se face pe baza informaţiilor contabile şi pe baza documentelor de gestiune (fişe de inventar etc.).

     9.5 Tipul valorii

     9.6 Data evaluării

  • În completarea cerinţelor cuprinse în SEV 101, referitor la data evaluării, aceasta poate să nu fie menţionată în mod expres în documentele contractuale care se referă la evaluări ce vor fi elaborate în baza unor comenzi viitoare (cum este cazul contractelor de prestări servicii de evaluare încheiate cu instituţiile de credit). Documentele contractuale trebuie însă să indice intervalul de timp în care urmează să se emită raportul de evaluare şi data de la care decurge acest termen.
  • Data evaluării nu poate fi ulterioară datei raportului.  

     9.7 Documentarea pentru elaborarea evaluării;

     9.8 Natura şi sursa informaţiilor pe care se va baza evaluarea;

     9.9 Ipoteze[3] şi ipoteze speciale[4]

  • O ipoteză este adeseori legată de o limitare a documentării care ar putea fi realizată de către evaluator. Ipotezele sunt incluse în raport şi trebuie aduse la cunoştinţă clientului.
  • Deşi, în cele mai multe evaluări, pot fi aplicate ipoteze şi ipoteze speciale, evaluatorul va dovedi prudenţă în preluarea lor prin copiere din alte texte, fără o personalizare adecvată cu evaluarea efectuată.
  • În cazul în care un client solicită o evaluare pe baza unei ipoteze pe care evaluatorul o consideră ca fiind nerealistă, acesta trebuie să refuze furnizarea serviciilor de evaluare.
  • Dacă bunul cultural este ataşat la alte active sau este integrat cu acestea, trebuie precizate orice ipoteze sau ipoteze speciale necesare care se referă la disponibilitatea oricăror active complementare.
  • Când inspecţia este limitată (inspecţie parţială, eşantionare sau analiza de tip „desktop” – de birou) trebuie emise ipoteze privind bunurile care nu au fost inspectate.
  • Trebuie precizate premisele valorii, precum şi ipotezele speciale care descriu condiţia şi situaţia în care bunurile culturale sunt oferite pe piaţă, cum ar fi:
  • Bunurile culturale formează o colecție și se evaluează ca atare.

     9.10 Restricţii de utilizare, difuzare sau publicare;

  • Bunul cultural este clasat în Patrimoniului Național Cultural Mobil și nu poate fi exportat;
  • Bunul cultural este proprietate publică și nu poate fi înstrăinat;

     9.11 Declararea conformităţii evaluării cu standardele de evaluare aplicabile în România, sau explicarea cauzei neconformității;

     9.12 Descrierea raportului.

  • Termenii de referinţă ai evaluării pot fi modificaţi pe parcursul elaborării raportului de evaluare, cu condiţia ca orice modificare să fie agreată în scris de către părţi înainte de emiterea raportului de evaluare final.
  • Termenii de referinţă ai evaluării trebuie formulaţi într-o manieră clară, care să nu inducă în eroare niciuna dintre părţile contractuale şi nici un terţ independent şi avizat care are acces legitim la documentul contractual în care aceştia sunt consemnaţi.
  • Termenii de referinţă ai evaluării agreaţi de către evaluator şi client în documentul contractual menţionat anterior, precum şi o referire la acest document contractual, trebuie prezentați în raportul de evaluare, în mod sintetic, într-un format considerat adecvat de evaluator. În toate cazurile, aceşti termeni vor fi formulaţi într-o manieră clară şi care să nu inducă în eroare în mod voit un cititor îndreptăţit al raportului de evaluare care nu are acces la documentul contractual prin care s-au consemnat termenii de referinţă ai evaluării.

Culegerea şi analiza datelor

Clasificarea şi descrierea bunurilor mobile

  1. Când se solicită evaluarea unui număr mare de bunuri mobile, activele evaluate ar trebui prezentate într-o manieră sistematică şi uniformă. Se recomandă să se utilizeze clasificarea clientului, mai ales când evaluarea se face în scopul raportării financiare.
  2. Evaluatorul trebuie să înţeleagă categoria de bunuri culturale din care face parte bunul cultural evaluat, importanța sa artistică, istorico-documentară, etnografică, științifică sau tehnică și caracteristicile importante ale respectivei categorii. Descrierea bunului cultural se va face intr-un mod simplu, nivelul de detaliere trebuind să asigure o bună înţelegere de către cititor[5].

Culegerea datelor

  1. Cantitatea şi tipul datelor culese sunt impuse de abordările pe care se bazează concluzia asupra valorii, precum şi de premisele valorii şi de ipotezele specifice ale evaluării. Toate datele culese trebuie să aibă sens şi să fie relevante.
  2. Datele necesare pentru a efectua evaluarea şi a formula concluziile asupra valorii sunt:
  • date despre categoria bunului cultural (procedeul de identificare fiind cunoscut ca macroidentificare). Aceste date sunt cele despre tipologia bunului cultural;
  • date despre bunul cultural evaluat (procedeul de identificare fiind cunoscut ca microidentificare), focalizate pe identificarea caracteristicilor specifice ale bunului; includ, fără a se limita la acestea: artistul, școala sau atelierul, tehnica și materialul, dimensiunile, vechimea, inscripțiile (semnătură, poanson, incizii, etc.), apartenența la o colecție, clasarea în Patrimoniul Național Cultural Mobil, precum şi alte informaţii considerate a fi relevante pentru participanţii pe piaţă;
  • date despre piaţa specifică sunt colectate, de obicei, la nivel naţional, dar, în funcţie de tipul bunului cultural evaluat, datele pot fi colectate şi la nivel internaţional. Aceste date surprind aspecte din domeniile social, cultural, economic[6], sau administrativ[7], care pot influenţa valoarea bunurilor culturale evaluate şi reprezintă o bază pentru analiza pieţei specifice, explicarea rezultatelor şi concluzia finală asupra valorii;
  • date despre alte bunuri culturale, comparabile cu bunurile culturale Datele colectate pot include, fără a se limita la acestea, informaţii despre bunuri culturale comparabile  vândute sau închiriate sau oferite spre vânzare sau închiriere, informaţii privind costurile de restaurare, comisioanele operatorilor economici care intermediază comerțul cu bunuri culturale mobile, etc.
  1. De regulă, evaluarea bunurilor culturale mobile implică inspectarea acestora. Inspecţia se efectuează, de regulă, împreună cu clientul sau cu persoane desemnate de către acesta. Identificarea bunurilor culturale mobile se face pe baza informaţiilor furnizate de către client, responsabilitatea asupra informaţiilor în baza cărora s-a efectuat identificarea revenind clientului. Totuși, este de datoria evaluatorului să verifice, fie prin cunoștințele proprii, fie asistat de un specialist, veridicitatea informațiilor furnizate de client cu privire la autenticitatea bunului cultural evaluat.
  2. Inspecţia parţială, eşantionarea sau analiza de tip „desktop” (de birou) sunt tehnici de identificare limitate a căror utilizare trebuie să fie bine justificată în raportul de evaluare. Acestea pot fi utilizate doar dacă evaluatorul este convins că aplicarea lor nu va conduce la erori în evaluare. Inspectarea parţială se referă la imposibilitatea inspectării în totalitate a bunurilor mobile evaluate (de exemplu, în cazul instalaţiilor complexe). În cadrul inspecţiei prin eşantionare sunt folosite tehnici specifice statisticii; eşantionarea este adecvată numai dacă prin aplicarea ei se poate obţine o imagine corectă asupra întregului. Analiza de tip „desktop” (de birou) presupune identificarea bunului cultural fără ca acesta să fie inspectat de către evaluator. În acest caz este obligatoriu ca clientul sau reprezentanţii acestuia să furnizeze în scris toate informaţiile necesare evaluării.
  3. Raportul de evaluare trebuie să includă referinţe la sursele de informaţii utilizate de către evaluator.

Analiza datelor

  1. În raportul de evaluare, evaluatorul trebuie să prezinte o analiză a pieţei specifice a bunurilor culturale mobile care fac obiectul evaluării.
  2. În efectuarea analizei de piaţă, evaluatorul trebuie să parcurgă cel puţin următoarele etape:
  • să identifice categoria căreia îi aparţine bunul cultural evaluat şi să evidenţieze caracteristicile specifice categoriei;
  • să delimiteze aria pieţei specifice categoriei, raţionamentul folosit trebuind să fie prezentat în raport;
  • să analizeze cererea, oferta şi tipul de piaţă la data evaluării;
  • să analizeze, acolo unde este cazul, efectul schimbărilor care vor afecta relaţia dintre cerere şi ofertă, precum şi oferta competitivă viitoare respectiv cererea probabilă viitoare.
  1. Analiza de piaţă va trebui să conţină informaţii suport pentru datele care vor fi utilizate la aplicarea abordărilor evaluării bunurilor culturale care, fără a se limita la acestea, pot fi: preţurile bunurilor culturale comparabile pe diferite pieţe, preţurile restaurării, comisioanele practicate de operatorii economici ce tranzacționează bunuri culturale, etc.

Aplicarea abordărilor în evaluare

  1. Pentru exprimarea unei concluzii asupra valori bunurilor culturale mobile, evaluatorii aplică metode de evaluare specifice, care sunt incluse în cele trei abordări în evaluare:
  2. abordarea prin piață
  3. abordarea prin venit
  4. abordarea prin cost.
  5. În orice estimări ale valorii, se folosesc una sau mai multe din aceste abordări. Alegerea lor depinde de tipul de bun cultural, de utilizarea desemnată a evaluării, de premisele valorii, de calitatea şi cantitatea datelor disponibile pentru analiză.

Abordarea prin piaţă în cazul evaluării bunurilor culturale

  1. Abordarea prin piaţă (cunoscută şi sub denumirea de comparaţia directă sau comparaţia vânzărilor) este o abordare în evaluare care oferă o indicaţie asupra valorii prin compararea bunului subiect cu bunuri identice sau similare, al căror preţ este cunoscut. .
  2. Abordarea prin piaţă este relevantă în cazul în care există informaţii de piaţă suficiente care pot fi verificate; în lipsa acestor informaţii aplicabilitatea abordării prin piaţă poate fi limitată.
  3. Evaluatorul trebuie să folosească surse credibile privind comparabilele, cărora li se verifică acurateţea. Verificarea fiecărei comparabile poate să nu fie necesară atunci când sunt utilizate baze de date credibile, care furnizează o percepţie corectă asupra vânzărilor comparabile. Raportul de evaluare trebuie să includă informaţiile şi demersurile realizate, pe baza cărora evaluatorul a selectat bunurile culturale comparabile.
  4. Evaluatorul ar trebui să-și fundamenteze concluziile pe vânzări de bunuri culturale similare. Comparabilele care prezintă diferențe majore ale caracteristicilor față de cele ale bunului cultural subiect, vor fi folosite cu precauție și numai dacă utilizarea lor poate fi justificată corespunzător. În caz contrar nu vor fi considerate adecvate din cauza ajustărilor prea mari necesar a fi aplicate.
  5. Tehnicile de comparaţie uzuale folosite în cadrul abordării prin piaţă sunt:
  • tehnica identificării (potrivirii) directe;
  • tehnica asimilării.
  1. În cadrul tehnicii asimilării, preţurile comparabilelor sunt ajustate pentru a reflecta diferenţele dintre fiecare bun cultural comparabil şi bunul cultural subiect. Elementele de comparaţie depind de categoria din care face parte bunul cultural și pot include, fără a se limita la acestea: dimensiunile, tehnica și materialul, vechimea, apartenența la o colecție, reproducerea în cataloage sau monografii, etc. Evaluatorul trebuie să identifice acele caracteristici ale bunului cultural pe care participanţii de pe piaţă le consideră a fi importante pentru fundamentarea preţului.
  2. În abordarea prin piaţă, cuantificarea ajustărilor efectuate asupra preţurilor este una din cele mai dificile sarcini ale evaluatorului. Toate ajustările efectuate asupra preţurilor bunurilor culturale comparabile trebuie argumentate în raportul de evaluare. Nu este permisă utilizarea unor ajustări fără prezentarea modului de estimare al acestora. Valoarea finală este indicată de comparabila care este cea mai apropiată de bunul cultural subiect şi asupra preţului căreia s-au efectuat cele mai mici ajustări. (deși, datorită hazardului din licitații, câteodată aș prefera să iau în calcul toate prețurile ajustate și să fac o medie ponderată cu inversul sumei modulelor ajustărilor fiecărei comparabile.)
  3. Evaluarea bunurilor culturale prin abordarea prin piaţă implică analize diferite, în funcţie de ipotezele evaluării (de exemplu, ipoteza păstrării într-un muzeu impune cuantificarea suplimentară a contribuţiei la prestigiul muzeului sau la moștenirea culturală națională).

Abordarea prin venit în cazul evaluării bunurilor culturale

  1. Prin abordarea prin venit se estimează valoarea bunului cultural prin convertirea în valoare a unei forme de venit generată de bunul cultural respectiv.
  2. Abordarea prin venit poate fi utilizată pentru evaluarea bunurilor culturale individuale, care sunt închiriabile.

În mod normal, abordarea prin venit nu este practică pentru evaluarea majorității bunurilor culturale mobile.

  1. Abordarea prin venit include două metode de evaluare:
    • metoda capitalizării venitului;
    • metoda fluxului de numerar actualizat (analiza DCF).
  2. Metoda capitalizării venitului se poate aplica numai dacă se poate estima fluxul de numerar anual viitor, de natura unei anuităţi fixe și dacă se poate estima o durata de viaţă utilă rămasă a unului cultural. În situaţia în care se preconizează că fluxul de numerar anual viitor va fi fluctuant este adecvată aplicarea metodei fluxului de numerar actualizat (DCF).
  3. Aplicarea metodei DCF impune ca fluxul de numerar previzionat să fie pozitiv; dacă se previzionează fluxuri de numerar negative sau nule, atunci bunul cultural trebuie evaluat în ipoteza vânzării.
  4. Este important ca fluxurile de numerar previzionate să fie corelate cu ratele de actualizare utilizate.
  5. Metoda DCF poate să conducă la valoarea de piaţă numai dacă fluxul de numerar previzionat este cel pe care participanţii de pe piaţă îl estimează în mod normal, iar ratele de actualizare şi de capitalizare sunt preluate de pe piaţă.
  6. Estimarea veniturilor, cheltuielilor aferente proprietarului, precum şi rata de capitalizare/actualizare trebuie să fie argumentate în raportul de evaluare. Argumentarea trebuie să conţină cel puţin sursele de informaţii folosite, modul de verificare al acestora şi modul de calcul, după caz.

Abordarea prin cost în cazul evaluării bunurilor culturale

  1. În cadrul abordării prin cost, evaluatorul estimează mai întâi costul de înlocuire al bunului cultural evaluat, la care face adăugiri pentru dieferețele de valoare cauzată de toate formele deprecierii (pierderea unicității, pierderea vechimii).
  2. Abordarea prin cost nu poate fi folosită în cazul bunurilor culturale clasate la Patrimoniul Național Cultural Mobil. În mod normal, abordarea prin cost nu este practică pentru evaluarea majorității bunurilor culturale mobile.
  3. Evaluatorul trebuie să facă distincţia între cele două tipuri de cost de nou − costul de înlocuire şi, respectiv, costul de reconstruire – şi să utilizeze unul dintre aceste tipuri, în mod consecvent, pe întreaga durată a analizei.
  4. În evaluarea bunurilor culturale tipul costului curent adecvat pentru formularea unei indicaţii asupra valorii acesteia este costul de reconstruire. Este recomandată folosirea numai ocazională a costului de înlocuire, justificându-se motivul apelării la acesta.
  5. În abordarea prin cost, cea mai uzuală metodă de estimare a costului curent (costul de nou) este metoda devizului.
  6. Costul de reconstrucție trebuie să fie fundamentat pe date culese din surse credibile care vor fi prezentate în raportul de evaluare.
  7. În raportul de evaluare aprecierile estimate trebuie să fie prezentate însoţite de argumentele care au stat la baza calculului acestora. Nu este permisă utilizarea unor aprecieri fără a fi prezentat modul de estimare al acestora.

Analiza rezultatelor şi concluzia asupra valorii

  1. În fundamentarea concluziei asupra valorii, în raportul de evaluare se va face referire la abordarea sau abordările în evaluare aplicate, la datele de intrare utilizate şi la argumentarea concluziilor stabilite.
  2. Selectarea şi susţinerea abordărilor, metodelor şi tehnicilor de evaluare adecvate depinde de calitatea, cantitatea şi credibilitatea informaţiilor disponibile, precum şi de raţionamentul profesional al evaluatorului, raţionament ce trebuie prezentat în raportul de evaluare. În anumite situaţii se poate ca una sau două abordări să nu fie relevante sau aplicabile, evaluatorul având obligaţia profesională de a prezenta în cadrul raportului de evaluare argumentele şi raţionamentele care au stat la baza neaplicării acestora.
  3. Raţionamentul profesional al evaluatorului se va concretiza în prezentarea argumentelor care motivează importanţa diferită acordată rezultatelor obţinute prin aplicarea metodelor de evaluare folosite, respectiv în selectarea rezultatului obţinut prin aplicarea uneia dintre metodele de evaluare, pe care evaluatorul îl consideră ca fiind cel mai credibil.
  4. Raţionamentul profesional care stă la baza selectării rezultatului final şi stabilirea concluziei asupra valorii trebuie să aibă în vedere credibilitatea, relevanţa şi adecvarea informaţiilor şi ipotezelor luate în considerare în aplicarea metodelor de evaluare, în funcţie de scopul evaluării
  5. Nu este admisibilă stabilirea valorii unui activ prin media aritmetică sau media ponderată a două sau mai multe valori obţinute din aplicarea unor abordări sau metode diferite de evaluare, cu excepţia cazurilor în care reglementările legale impun în mod explicit efectuarea unei medii a valorilor. Analiza rezultatelor se bazează pe raţionamentul profesional al evaluatorului.
  6. Nu se va aplica o a doua abordare în evaluare, numai cu caracter formal, în cazul în care poate fi aplicată doar o singură abordare în evaluare, adecvată şi bazată pe informaţii de piaţă suficiente, verificate şi credibile.

Raportare

  1. Conţinutul raportului de evaluare va respecta prevederile SEV 103
  2. La aspectele solicitate de SEV 103 se adaugă următoarele precizări:
  • Identificarea bunurilor mobile supuse evaluării va include:
    • Dreptul de proprietate supus evaluării;
    • Caracteristici fizice, legale şi economice;
    • Orice ipoteze privind dreptul de proprietate trebuie să fie clar precizate în raport.
  • Ipoteze şi ipoteze speciale
    • Ipotezele şi ipotezele speciale trebuie grupate şi prezentate într-o secţiune distinctă a raportului de evaluare.
  • Rezultatul evaluării
    • Rezultatul evaluării poate fi o singură valoare, de obicei rotunjită, sau un interval de valori, în cazul în care există factori de risc cu influență semnificativă asupra valorii.
    • Raportul de evaluare va include un comentariu privind efectul asupra valorii raportate a oricăror active corporale sau necorporale excluse din evaluare.
  • Data raportului de evaluare
    • Data evaluării nu poate fi ulterioară datei raportului.

 

Pentru a solicita un raport de evaluare, ne puteți contacta aici.

Note de subsol

[1]  Când este cazul, în evaluare pot fi cooptaţi şi specialişti.

[2] În acest caz impactul asupra valorii bunului trebuie luat în considerare în cadrul activităţii de evaluare.

[3] Ipoteza este adeseori legată de o limitare a ariei investigaţiilor care ar putea fi întreprinse de către evaluator.

[4] O ipoteză specială este formulată în situaţia în care ipoteza presupune fapte care diferă de cele existente la data evaluării. Include situaţiile în care sunt formulate ipotezele privind un eveniment viitor.

[5]   Când este cazul, pot fi utilizate şi fotografii.

[6]   De exemplu, cererea pe piața internațională pentru bunuri culturale ce provin dintr-o anumită regiune poate diferi profund de cererea de pe piața internă.

[7]   De exemplu, taxele vamale și costurile de transport mari pot limita piața potențială pentru un bun cultural.

(textul este disponibil pe pagina ANEVAR, aici.)

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *