Istoria armelor de foc

arme de foc

Originea armelor de foc este destul de obscură, dar nu există îndoială că poporul chinez a folosit praful de pușcă pentru arme pirotehnice încă de la începutul secolului XI, iar formula pulberii negre a ajuns în vestul Europei, posibil pe filieră arabă, la mijlocul secolului XIII. Cele mai vechi dovezi palpabile ale existenței unei arme de foc sunt o ordonanță florentină din 1326, în care se negocia fabricarea unui tun, precum și manuscrisul lui Walter de Milemete “De Nobilitatibus, Sapientiis et Prudentiis Regnum” datat 1327.

La primele arme de foc, sistemele de aprindere erau primitive, făcându-se cu ajutorul cărbunilor aprinși sau al unui fier înroșit, arma având ca accesoriu o mică tigaie metalică, plină cu jar de cărbune. Apariția mecanismului de dare a focului cu fitil, la începutul anilor 1400, a fost un mare pas înainte în evoluția armelor. Trăgătorul putea aprinde încărcătura cu ajutorul unui mecanism care deplasa un fitil aprins într-o încărcătura de inițiere. Acest lucru a permis luptătorilor o mai mare mobilitate, în secolele XV-XVI apărând corpurile de archebuzieri și muschetari.

În timpul luptei de la Morat (1476 ) şi a asediului Arrasului (1477) a fost folosită archebuza, care lansa proiectile cu ajutorul unei încărcături de praf de puşcă aprinsă cu un fitil. Era o armă destul de grea, pentru manevrarea căreia era nevoie de doi bărbaţi; pentru a trage, era sprijinită pe o furcă înfiptă în pământ. Se putea trage un foc la interval de două până la cinci minute, la distanţa de 100-200 m.

Proiectilul, de o formă aproximativ sferică, era împins prin gura ţevii peste o încărcătură de praf de puşcă. La capătul ţevii exista un mic orificiu care se continua printr-o placă semisferică de mici dimensiuni ce era umplută cu o altă cantitate de praf de puşcă. Acesta era aprins manual, aruncând astfel proiectilul.

Piedica cu rotiță – wheel-lock

rotiță și cremene

Mecanismul de dare a focului cu rotiță și cremene, atribuit ca invenție lui Leonardo da Vinci, a rezolvat problema portului armelor încărcate și gata de executare a focului, fără primejdia ca jarul fitilului să se stingă. Ceasornicarul german Jean Kiefus construiește archebuza cu rotiţă, care va fi perfecţionată prin folosirea plăcii de cremene.

Mecanismul se arma prin învârtirea unei rotițe, ca de ceas, cocoșul se muta în poziția de tragere iar mecanismul cu roată şi cu cremene producea scântei în placa semisferică cu pulbere a armei, fapt care îi permitea tragatorului să ţină arma în toc până în momentul în care dorea să tragă.

În 1525, în lupta de la Pavia, spaniolii au folosit o altă armă, muscheta, mai grea decât archebuza, dar şi mai puternică. În secolul al XVII-lea i se reduce calibrul şi devine mult mai uşoară, putând fi suprimată furca înfiptă în pământ, pe care se sprijinea. Pentru a mări viteza şi precizia tirului sunt folosite gloanţe puţin mai groase decât gura de foc, îndesate pe ţeavă cu o vergea metalică. Pentru a scurta această operaţie, apar arme cu ţeava mai scurtă, care prefigurează carabinele.

Piedica cu cremene – flintlock

cremene și amnar
Puşca cu cremene și amnar apare în Franţa, înjurul anului 1630. Se încărca pe ţeavă, avea o plăcuţă de cremene şi trăgea un foc la două minute. Diferența față de mecanismul cu rotiță este că tigaia rămânea fixă, iar cocoșul, ținând bucata de cremene se arma (tensiona) și apoi, eliberat, lovea în tigaie producând scânteia care aprindea praful de pușcă din tigaie, iar printr-o gaură de lumină între compartimentul tigăii și țeava puștii, se aprindea și praful de pușcă de pe țeavă, lansând cartușul.   În 1703, Vauban îi adaugă baioneta şi folosirea ei se generalizează.

În paralel, și tevile armelor suferă modificări importante. Ghinturile, create inițial de armurieri pentru a prelua reziduurile de pulbere arsă și a preveni ancrasarea țevilor, s-au dovedit a fi un element esențial atât în îmbunătățirea preciziei tirului, cât și în îmbunătățirea balisticii exterioare a proiectilelor, imprimând glonţului o mişcare de rotaţie, astfel stabilizându-i pe traiectoria, mărind considerabil precizia tirului.

Declanșarea cu percuție

Apariția sistemului de aprindere cu capsă a revoluționat încă o dată armele de foc. Ideea de a folosi fulminatul de mercur pentru a aprinde, prin lovire, o încărcătură de pulbere, aparține reverendului Alexander John Forsyth (1768-1843), preot din Aberdeenshire, dar un pasionat mecanic și chimist amator. Datorită invenției sale, armele și încărcătura lor nu mai depindeau de condițiile atmosferice. Armele puteau fi purtate încărcate în siguranța, focul și reîncărcarea se puteau executa mult mai rapid. Din punct de vedere militar, efectele au fost covârșitoare, arta războiului căpătând noi valențe.

Secolul XIX, este perioada de maximă dezvoltare a fabricării armelor de foc, mii de invenții, inovații, proiecte și încercări aducând armele în configurația pe care o cunoaștem azi.

percuțieÎn 1845, francezul M. Flobert inventează muniția ce-i poartă numele, precum și categoria de arme de agrement care este larg răspândită și astăzi.

La mijlocul secolului XIX, pentru ca mici grupuri de albi să lupte mai eficient împotriva indienilor, superiori numeric, a fost pusă la punct prima carabină cu repetiţie.

La scurtă vreme, în 1867, colonelul Edward M. Boxer inventează cartușul cu percuție centrală și capsă de inițiere ce-i poarta numele.

Francezii inventează, în 1884, pulberile pe baza de nitroceluloza, iar Franța este prima țară care adoptă pulberea fără fum pentru armele militare, în 1886.

Pistolul

Pistolul a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.

Inovaţiile privind mecanismele de declanşare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” şi mai târziu „declanşarea cu percuţie” au fost esenţiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de puşcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanenţă la el un şnur aprins numit „fitil”.

O apariție notabilă este și primul revolver cu capsă, în 1836, inventat de colonelul american Samuel Colt. Revolverul Colt se diferenţia de alte revolvere prin două aspecte importante. În primul rând, mecanismul inventat de Colt rotea cilindrul pentru alinierea urmatorului locaş în momentul ridicării cocoşului. Acest fapt nu numai că furniza o cale sigură, mecanică, de aliniere a locaşului cu ţeava, dar, în acelaşi timp, elimina o fază din secvenţa de tragere a pistolului. Mai înainte, tragerea cocoşului şi rotirea cilindrului reprezentau două mişcări separate.

Nu după mult timp, în 1857, americanii Horace Smith și Daniel Wesson produc primul revolver care folosea cartușe independente cu tub metalic.

semi-automat BrowningPistolul automat a apărut tot în anii 1850, chiar în perioada în care ruda sa mai mare, puşca, învăţa să se încarce automat. Cele mai folosite tipuri, reprezentând Luger-ul german şi Browning-ul American, foloseau în mod inovator forţa reculului pentru aruncarea cartuşului gol şi aducerea pe ţeavă a unui nou glonţ dintr-un încărcător cu arc plasat în mâner. Aceste pistoale au înlocuit revolverul ca armă perfectă a armatei, acesta fiind folosit în continuare ca armă de autoapărare, în cazul absenţei unei arme de calibru mare.

 

Pentru a solicita evaluarea unei arme de foc, de panoplie sau funcțională, ne puteți contacta aici.

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *