Despre clasarea bunurilor culturale

Clasarea bunurilor culturale

Clasarea bunurilor culturale este definită în HG886/2008 ca fiind procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil, Fond și Tezaur, potrivit legii.

Din punct de vedere al obligației de clasare, apare o diferențiere majoră între interesul deținătorilor de bunuri culturale pentru clasare:

  • instituțiile publice specializate, de natura muzeelor și colecțiilor publice, au tendința de a propune spre clasare cât mai multe bunuri, considerând că astfel își sporesc importanța ca instituție[1];
  • instituțiile publice nespecializate, deținătoare întâmplătoare de bunuri culturale, au tendința de a evita clasarea pentru a nu genera obligații suplimentare de natura conservării, restaurării, asigurării etc. a bunurilor clasate.
  • persoanele fizice și juridice de drept privat nu au obligația de a demara procedura de clasare și nici interesul pentru aceasta, clasarea însemnând în termeni reali afectarea dreptului de proprietate și micșorarea ariei de piață potențială a bunului prin interzicerea exportului. 

Regimul suplimentar de protecție oferit de lege bunurilor clasate nu este semnificativ în cazul bunurilor din instituțiile specializate, muzeele având oricum norme de conservare general aplicabile întregului patrimoniu muzeal, nu doar bunurilor clasate. Mai mult, obligația de a depozita bunurile clasate în încăpere separată este greu aplicabilă, iar asigurarea mai multor încăperi pentru un număr mic de bunuri clasate la Tezaur nu este fezabilă financiar.

Un caz aparte îl constituie entitățile specializate de drept privat deținătoare de patrimoniu. Ele nu au obligația de a declanșa procedura de clasare din oficiu și nici interesul de a o face. În general este vorba de puține muzee și colecții și mai degrabă de galerii care achiziționează bunuri culturale în scopul comercializării, fundații culturale, investitori privați și colecționari. Interesul principal în cazul tuturor acestora este creșterea, în timp, a valorii patrimoniului deținut. În general, toți asigură condiții bune de conservare și păstrare, pază etc. a bunurilor culturale și se preocupă de integritatea fizică a acestora, restaurându-le. Dar interesul lor este ca dreptul de proprietate să rămână absolut, fără a-i fi afectate în vreun fel niciun din dezmembrăminte. Este de notorietate cazul “Cumințeniei Pământului”, bun aflat în proprietate privată, clasat la Tezaur și care nu poate fi comercializat deoarece statul român a manifestat intenția de a-l cumpăra, exercitând cumva atipic dreptul de preemțiune – de obicei preemțiunea se exercită la prețul de adjudecare a bunului într-o licitație publică – și ne-încheind tranzacția în cele 30 de zile prevăzute de lege.

Clasarea din oficiu

Legea 182/2000 prevede clasarea din oficiu în câteva situații[2]. În realitate, această clasare ridică numeroase probleme administrative, prin lipsa unei clarificări a definiției, generată de interpretarea diferită a definiției Patrimoniului Cultural Național Mobil. 

Astfel, legea stipulează că “prin clasare se înțelege procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale Patrimoniului Cultural Național Mobil, Fond și Tezaur[3].

Există două interpretări ale legii:

  • Din perspectiva aplicării Legii 311/2003, deținătorii au obligația de a realiza documentarea, evidența și, după caz, clasarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul muzeal.[4]

Clasarea s-ar referi, deci, doar la bunurile susceptibile de a fi clasate – așadar cu valoare deosebită pentru România sau cu valoare excepțională pentru umanitate – și se materializează în dosarul de clasare depus la Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor. Este cazul muzeelor, care consideră expertize doar rapoartele întocmite pentru bunurile ce sunt propuse a fi clasate, încurajând astfel experții să propună spre clasare. În cazul experților angajați din exterior, pentru că majoritatea muzeelor nu au experți acreditați pentru toate categoriile de bunuri culturale deținute, acești experți sunt remunerați doar pentru propunerile de clasare, deci încurajați să claseze. 

  • Din perspectiva aplicării Legii 182/2000, procedura de clasare se declanșează din oficiu “pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și administrate de instituții publice, regii autonome, companii naționale, societăți naționale sau alte societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar.[5]

Astfel, toate bunurile culturale aparținând instituțiilor publice ar trebui clasate, deci, implicit, ar aparține uneia dintre categoriile Patrimoniului Cultural Național Mobil, Fond sau Tezaur.

Ambele interpretări conduc, în instituțiile publice specializate, la o supra-estimare a importanței bunurilor culturale mobile, din dorința de a le clasa. Acest fapt a dus la o supra-aglomerare a Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, care în prezent răspunde abia cererilor de clasare mai vechi de 2 ani. În plus, propunerea spre clasare a unui număr mare de bunuri culturale în realitate nesusceptibile de clasare  – și de multe ori respinse de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor – crește inutil cheltuielile bugetare cu întocmirea documentației de clasare și cu plata experților. 

Totuși, la ultimele controale ale autorităților statului[6] în instituțiile specializate deținătoare de patrimoniu, interpretarea a fost că întreg patrimoniul muzeal[7] trebuie clasat, lăsându-se în acest sens recomandări și termene pentru finalizarea procesului de clasare. Spiritul acestor recomandări este, însă, mai degrabă de o corectă evidență financiar-contabilă a bunurilor, o inventariere mai detaliată a tuturor bunurilor culturale, care să noteze atât caracteristicile lor fizice, dar și importanța lor culturală – de unde nevoia clasării – și valoarea lor financiară – de unde nevoia evaluării sau “reevaluării”.

Pentru bunurile cercetate și nesusceptibile de clasare nu este prevăzută vreo obligație de a le evidenția scriptic sub acest aspect. 

Având în vedere obligativitatea Registrului Informatizat de evidență analitică a bunurilor culturale, considerăm oportună introducerea obligativității menționării punctajului pentru criteriile generale de clasare[8] la fiecare bun cultural. 

În cazul instituțiilor publice nespecializate, propunem instituirea unui Registru Informatizat de evidență analitică a bunurilor culturale, cu aceeași obligativitate a menționării punctajului pentru criteriile generale de clasare pentru bunurile nesusceptibile de a fi clasate. 

O altă abordare, propusă chiar în Tezele prealabile ale Codului Patrimoniului Cultural, este “de a considera toate bunurile culturale aflate în proprietate publică ca fiind clasate a priori în categoria Fond, urmând ca, în timp, acele bunuri să poată̆ fi, ori declasate, ori să li se schimbe categoria în categoria Tezaur, după̆ caz.”[9]

Implicații legale colaterale ale clasării

O altă nelămurire a legii este sintagma “din oficiu”, privind declanșarea procedurii de clasare. Clasarea implică activități de cercetare și documentare, întocmire a fișei analitice a bunului, întocmire a unui raport de expertiză de către un expert acreditat de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, fotografiere a bunului și depunerea efectivă a dosarului și a cererii de clasare, activități ce trebuie să intre în sarcina cuiva concret desemnat să facă acest oficiu și care să poată și finanța activitățile respective. Mai degrabă, clasarea se realizează în mod obligatoriu (și este solicitată, finanțată etc.  de persoana interesată). 

Un exemplu vine și din sfera cercetărilor penale ce privesc bunuri culturale mobile. În acest caz, organele ce declanșează cercetarea penală ar trebui să înștiințeze Direcțiile pentru Cultură, care să declanșeze procedura de clasare. Însă direcțiile nu dispun de personal care să aibă și calitatea de expert acreditat pentru toate categoriile posibile de bunuri culturale, astfel încât ar avea nevoie să angajeze experți externi, implicit să îi remunereze – în cazul fericit în care ar exista experți potriviți respectivelor categorii de bunuri dornici să întocmească documentația. În realitate, acest lucru nu se întâmplă[10], abia instanțele dispunând expertizarea și/sau evaluarea bunurilor – dar nu clasarea.

Un alt exemplu al limitării aplicabilității art. 11 este și obligația declanșării, tot din oficiu, a clasării pentru bunurile culturale mobile aflate in proprietatea cultelor religioase[11]. În prezent, la 19 ani distanță de la instaurarea obligativității, cultele religioase au împreună mai puțin de 1200 de bunuri clasate[12].

Obligativitatea instituită de art. 11 nu este corelată cu nicio sancțiune,  ne responsabilizând în niciun fel. 

Clasarea din perspectiva circulației bunurilor culturale

În mediul privat, clasarea este percepută ca o restricție de a exporta bunurile. Celelalte obligații[13] nu sunt, în realitate, nici respectate în totalitate și nici monitorizate de către autorități. Responsabilitatea monitorizării și controlului condițiilor de conservare și restaurare revine Direcțiile pentru Cultură, însă acestea nu au suficient personal și nici nu primesc înștiințări despre clasările aprobate de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor. Chiar dacă lista bunurilor clasate este publicată pe site-ul cimec.ro, aceasta reprezintă doar un punct de pornire în strângerea de informații, datele prezentate nefiind complete[14]

Totodată, chiar autoritățile încalcă prevederile art. 15 al Legii 182/2000, publicând numele deținătorilor bunurilor clasate în atașamentele la lista bunurilor culturale clasate[15]. În contrapartidă, în numele protejării bunurilor clasate împotriva furtului, legea 311/2003 prevede un spor de confidențialitate de 15% la salariul de bază pentru personalul ce lucrează cu bunuri clasate la Tezaur[16]iar în expozițiile organizate nu se menționează nicăieri că bunurile ar fi clasate, cu toate că muzeele declară că valoarea unui muzeu este dată de importanța bunurilor deținute.

Un alt aspect cu o mare relevanță în ceea ce privește clasarea este incoerența aplicării criteriilor de clasare[17]. Astfel, acordarea subiectivă a unui punctaj de la 0-100 puncte, ține de familiaritatea expertului cu respectivul bun, de opinia expertului cu privire la ce înseamnă rar (un bun poate fi foarte rar într-o regiune a țării, dar des întâlnit în alte regiuni) și de preferințele expertului (cât de important e un autor sau atelier, ce valoare are o personalitate istorică, cât de “autentic” este un bun etc). Chiar și în ceea ce privește vechimea există diferențe mari de apreciere, unii experți considerând că sec. XX ar trebui punctat puțin spre 0 puncte, dar existând situații în care întreaga istorie a categoriei de bunuri se referă doar la sec. XIX – XX (patrimoniul științific și tehnic, pictură românească etc). Aceste diferențe au fost identificate în Tezele prealabile ale Codului Patrimoniului sub denumirea de “vechime relativă”. 

O propunere notabilă este cea a Asociației Comercianților de Artă din România, chiar dacă făcută pentru facilitarea circulației bunurilor culturale: limitarea aprecierii clasabilității și exportabilității la anumite liste de bunuri, cu fotografii unde este cazul. 

Astfel, timbrele, monedele, medaliile și decorațiile ar putea fi ușor identificate, pentru că în realitate sunt câteva zeci de astfel de bunuri cu adevărat importante, arta plastică de asemenea, pentru că sunt câteva zeci de autori importanți etc.


[1] discuții cu reprezentanți ai muzeelor

[2] Legea 182/2000, art 11.1

[3] Legea 182/2000, art. 10

[4] Legea 311/2003, art. 11 (b)

[5] Legea 182/2000, art 11 (a)

[6] controalele Ministerului Finanțelor Publice, prin Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară și prin ANAF, efectuate sistematic la muzee în perioada 2018-2019

[7] de fapt, recomandarea se referă la bunurile culturale mobile, nicidecum la clădiri, situri arheologice și bunuri suport, pentru care nu există un mecanism al clasării în sensul legii 182/2000

[8] HG886/2008, art. 6

[9] Tezele prealabile ale Codului Patrimoniului Cultural, pag. 22, para. 2

[10] Dosar [————] Tribunalul București

[11] Legea 182/2000, art. 11 (b)

[12] clasate.cimec.ro – Bunuri mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național

[13] Legea 182/2000, art. 23 (b), (c)

[14] bunuri pentru care există ordine de clasare emise, dar care nu sunt listate în registru

[15] clasate.cimec.ro – Bunuri mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național

[16] Legea 311/2003, art. 25 (4)

[17] HG886/2008, art. 6, art. 7


Cristian Gavrilă

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.