Investiția în artă

investitia in artaÎn ultimii ani se tot vehiculează și în spațiul românesc ideea de investiție în artă. În treacăt fie spus, în România conceptul de investiție are o vechime de nici măcar o generație, piețele financiară și de capital fiind cel mult la o tânără maturitate. Piața de artă e încă foarte la început, cu un parcurs de abia 8 ani de transparență.

Ideea acestui text a pornit de la articolul publicat de Mircea Iliescu pe bvbescu.ro, care ne propune câteva alternative la depozitele bancare. Pe lângă investițiile “în trend” la bursă sau pe piața Forex, iată că se propun și alternative specifice segmentului cultural: bijuterii, metale prețioase și opere de artă.

Dacă la bijuterii și metale prețioase lucrurile par mai simple, criteriile de evaluare fiind de natură tehnică (greutate și titlu pentru metale prețioase, carataj, tăietură, opalescență, claritate, culoare etc. pentru pietre prețioase), când vine vorba de operele de artă – gândidu-ne mai ales la arta plastică – lucrurile se complică semnificativ.

Autenticitatea

Cel mai important criteriu când vine vorba de o operă de artă este autenticitatea ei. Mecanismele pieței de artă sunt întortocheate iar valoarea unei opere este dată de factori greu cuantificabili. Ce este însă sigur e că valoarea este atribuită operei și autorului ei. The card players valorează peste 250 milioane de dolari doar în varianta pictată de Paul Cézanne, altfel avem de-a face cu o simplă pânză decorată (chiar prin pictare) cu o imagine celebră.

Poate că nu pare așa un lucru rău, până la urmă imaginea e aceeași, dar imaginați-vă cum ar fi să plătiți 15 milioane de dolari pentru unul din Tablourile albe al lui Rauschenberg (da, chiar există) și să nu fie exact acel obiect care a șocat și a stârnit indignare și mirare în 1953, când a fost prima dată expus devenind o piatră de temelie a artei conceptuale. Și asta fără să vorbim de Fântâna lui Marcel Duchamp și începuturile artei post-moderne.

Valoarea acestor opere rezidă în faptul că ele sunt manifestarea fizică a unui activ intangibil, ca o marcă sau ca o istorie. Colecționarii cumpără intangibilul, de fapt, cumpără întreaga istorie pe care obiectul respectiv a construit-o. Astfel încât este esențial ca manifestarea fizică a istoriei respective să fie cea adevărată.

Cum puteți să verificați autenticitatea unei opere de artă? Apelând la expertiză, oferită de experți acreditați, în România, de Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Valoarea

Probabil că nimic nu stârnește mai multe controverse pe lume decât evaluarea operelor de artă. Care este diferența dintre carele cu boi ale lui Nicolae Grigorescu și cele ale lui Ludovic Bassarab, care să justifice prețuri de 100 de ori mai mari? Fără a intra în polemici de istoria artei, despre importanța lui Grigorescu în pictura românească, despre originalitate și manierism, estetică și calitate formală a operei, răspunsul este simplu și sec: piața. Piața este cea care stabilește prețul oricărui bun care se tranzacționează, și îl stabilește prin întâlnirea (a se citi întâlnirea fructuoasă, prin tranzacționare) cererii cu oferta. Iar evaluarea are sisifica sarcină de a pătrunde în mințile vânzătorilor și cumpărătorilor deopotrivă și de a înțelege comportamentul lor față de opera ce se evaluează, dacă aceasta ar fi scoasă pe piață.

Indecșii pieței

Vorbeam mai devreme de tinerețea pieței de artă din România. Tranzacțiile cu opere de artă au fost destul de obscure și secretoase până prin 2010, când au apărut cel puțin 2 indecși ai trazacțiilor de artă, cel publicat de Artmark și cel publicat de Tudor-Art. Ambele încearcă să reconstruiască un parcurs al pieței de artă încă din 1995, dar numărul tranzacțiilor publice cu opere de artă a crescut simțitor abia după 2008, an în care Artmark a intrat pe piață.

Desigur, un index al pieței nu poate decât să vulgarizeze operele analizate, reducându-le la câteva caracteristici tehnice generalizate și cuantificabile (autor, tehnică, dimensiuni). Prețul mediu afișat de respectivii indecși trebuie privit ca o indicație a mediei valorilor de tranzacționare pe centimetru pătrat și nu nepărat ca o cotă medie a artistului. Cea mai evidentă discrepanță este, poate, vizibilă la lucrările lui Theodor Aman, care în 2007 avea un preț mediu raportat de peste 365.000 euro / lucrare, cu toate că recordul de autor este de doar 160.000 euro pentru Natura statică cu căpșuni și este atins abia în 2015.

Care este soluția? Ca în orice domeniu, evaluarea se poate realiza de evaluatori autorizați ANEVAR, cu concursul experților acreditați sau ai specialiștilor din muzee, case de licitații, galerii de artă etc.

Tranzacționarea

Trebuie știut că operele de artă se încadrează în categoria bunuri culturale mobile, care sunt reglementate de Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. În esență, legea spune că vânzarea publică a bunurilor culturale mobile se face doar prin intermediul operatorilor economici autorizați să facă acte de comerț cu astfel de bunuri, că exportul bunurilor culturale mobile se face doar pe baza unui certificat de export eliberat de Direcția pentru Cultură, Patrimoniu și Culte și că, atât în cazul vânzării, cât și al exportului, bunurile culturale pot fi clasate din oficiu la categoriile fond sau tezaur ale patrimoniului cultural național mobil. Detalii despre mecanismul clasării puteți citi aici.

În plus, comerțul cu opere ale unui autor cunoscut este supus și dreptului de autor și dreptului de suită, despre care puteți citi detalii aici.

Iată, deci, că piața de artă românească are atât mecanisme specifice dezvoltate, cât și unelte utile investitorilor. Randamentul, ca pe orice piață, oscilează. Depinde de flerul și de apetitul pentru risc al fiecăruia să obțină profit pe o piață de nișă, cu costuri mari de tranzacționare (comisioanele caselor de licitații se situează în intervalul 15-20%), dar cu motivații ce depășesc rațiunea și ce pot genera creșteri spectaculoase de prețuri.

 

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *