Investiția în artă

Investiția în artă

După succesul răsunător al lucrării Salvator Mundi (400.000.000 USD preț de adjudecare la Christie’s New York), lumea artei  recapătă atenția frenetică a investitorilor. Dincolo de speculațiile privind autenticitatea operei, identitatea cumpărătorului și alte asemenea, un lucru rămâne cert: noul record este cu 100.000.000 mai mare decât precedentul, lucrarea lui Paul Gaugain vândută privat în 2015. 

Și pe plan local arta suscită interesul, chiar dacă valorile de care vorbim sunt mult mai reduse. Recordul pieței românești de artă este de 320.000 EUR pentru o lucrare de Nicolae Grigorescu, record atins în decembrie 2016. 

Ne propunem în cele ce urmează să vă oferim un mic ghid al pieței de artă, cum se cumpără și cum se vinde arta plastică și care sunt oportunitățile și riscurile investiționale. Ne vom limita doar la arta plastică (tablouri și sculpturi), deși piața românească este mai diversificată, cuprinzând și artă decorativă, mobilier, obiecte de colecție de genul memorabilia perioadei regale sau a celei comuniste, militaria, filatelie, obiecte de cult, obiecte arheologice etc.

Piața de artă

Piața de artă românească cuprinde atât opere ale vechilor maeștri, cât și opere ale artiștilor contemporani. Departe de a intra în concurență directă, cele 2 categorii se adresează de multe ori tipurilor de colecționari diferiți. Totuși, din perspectivă investițională, lucrurile stau, câteodată, la fel. 

Aria specifică

Arta plastică românească are un puternic caracter identitar. Dacă ne gândim la vârfurile picturii românești din jurul anilor 1900, cu siguranță vom vorbi de acei artiști care apăreau în manualele școlare: Grigorescu, Aman, Băncilă, Ressu, Tonitza etc. Acești artiști au contribuit la conturarea identității naționale a României, atât ca regat cât și ulterior, ca republică. 

Din acest motiv, pictura românească se vinde în România. Raportat la nivel european, pictura românească a urmat fidel tendințele artistice, adaptându-le la specificul național, cu o întârziere de câteva decenii. Singura excepție este mișcarea de avangardă, pornită de artiști evrei de naționalitate română exilați în Elveția și Franța, mișcare în contextul și aproprierea căreia s-a dezvoltat (deși nu-i aparține) și Constantin Brâncuși, cel mai bine vândut artist român. 

Arta contemporană încearcă din răsputeri să depășească această barieră a pieței și să se universalizeze. Artiști ca Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu recuperează din diferențe și reușesc să fie recunoscuți internațional. 

Tipuri de manifestare a pieței

Piața de artă din România a urmat tendințele pieței internaționale. Astfel, putem vorbi de o piață primară, care înseamnă galerii de artă și artiști ce se promovează independent (ex. Damian Hirst) – piață axată, firesc, pe arta contemporană și de o piață secundară, formată din case de licitații și galerii ce acționează ca intermediari de lucrări de artă “veche”, dar și de opere contemporane vândute de colecționari.

Mai nou, există o tendință a caselor de licitații de a se substitui și pieței primare, ele beneficiind de o mult mai mare vizibilitate și oferind perspectivele unor câștiguri importante. 

În România, există o serie de galerii de artă cu programe curatoriale diverse, enumerând aici: Annart, Anaid, Nicodim, H’art, Suprainfinit, Sector 1, Nomad Allegra, Kaleidoscop, Rotenberg-Uzunov (toate din București), Jecza, Calina (Timișoara), Plan B, Sabot, Bazis, Quadro (Cluj).

Casele de licitații sunt mai puțin numeroase: Artmark, Lavacow, Alis, Goldart (București), Pal (Miercurea Ciuc) și Quadro (Cluj). De notat însă că Artmark și Lavacow au împreună o cotă de piață de aprox 80% din piața oficială de artă. 

Mai există o serie de intermediari, așa numiții “negustori” de artă, care acționează independent și în general fără forme de organizare juridică, lucrând la adăpostul prevederilor Codului Fiscal cu privire la (ne)impozitarea vânzării bunurilor din patrimoniul personal.  

Considerente juridice 

Operele de artă se supun regimului bunurilor culturale, reglementat de Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Legea intervine asupra dreptului de proprietate privată prin mecanismul clasării.

Clasarea

Clasarea bunurilor culturale se realizează de către experți ai patrimoniului cultural național, acreditați de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, subordonată Ministerului Culturii și Identității Naționale. 

Pe baza unor punctaje acordate de experți, un bun cultural poate fi neclasat, clasat la categoria Fond – bunuri cu valoare deosebită – sau clasat la categoria Tezaur – bunuri cu valoare excepțională. 

Aspectul important este că vânzarea publică a unei opere de artă sau solicitarea exportului acesteia atrag analiza susceptibilității de clasare din oficiu. 

Comerțul

Pentru a putea monitoriza operele de artă oferite spre vânzare publică, Legea 182/2000 prevede că vânzarea publică a bunurilor culturale se efectuează doar prin intermediul operatorilor economici autorizați în acest sens de către Ministerul Culturii și Identității Naționale, una din condițiile autorizării fiind existența unui expert acreditat care să completeze în registrul specific punctajele tuturor bunurilor culturale oferite spre vânzare. 

Mai mult, în cazul în care o operă de artă este clasată la categoria Tezaur, operatorul economic trebuie să notifice statul pentru ca acesta să-și manifeste dreptul de preempțiune la cumpărare. 

Toate bunurile culturale oferite spre vânzare și care sunt susceptibile de a fi clasate dobândesc statut de bunuri clasate la Tezaur până la decizia finală privind clasarea lor. 

Evaluarea

Evaluarea operelor de artă se efectuează de către specialiști, condiția valorii fiind, în primul rând, autenticitatea operei. Conform legii, evaluarea se face de către evaluatori autorizați ANEVAR, dar recomandarea Asociației este abordarea misiunii de evaluare împreună cu un specialist sau expert în artă. 

Libera circulație

Libera circulație a operelor de artă este limitată prin certificatul de export, obligatoriu necesar operelor ale căror autori nu mai sunt în viață. Certificatul de export se eliberează de Direcțiile (Județene) de Patrimoniu și poate fi temporar sau permanent. Exportul definitiv al operelor clasate la categoria Tezaur este interzis (cazul celebru al Cumințeniei Pământului).

Instrumente investiționale

Piața de artă a cunoscut o dezvoltare mai importantă abia în ultimii 10 ani. Această dezvoltare a făcut atât posibilă, cât și necesară apariția unor sisteme de monitorizare a pieței. În 2010 a apărut Indexul Pieței de Artă, dezvoltat de Institutul Artmark de Management al Artei împreună cu PriceWaterhouseCoopers. În paralel, a mai apărut un indexul TudorArt, asociație independentă de monitorizare a pieței de artă. Acești doi indecși se referă doar la arta românească. 

Indexul pieței de artă publică și un preț mediu anual pentru fiecare artist inclus în monitorizare. 

La nivel internațional, există portalul ArtPrice, care monitorizează tranzacții publice cu opere de artă și care publică anumite randamente anuale ale unor autori lichizi. 

Anual, Institutul Artmark de Management al Atei publică Raportul Pieței de Artă, analizând date și tendințe ale anului precedent.  

Oportunități și pericole 

Randamentul anual mediu al pieței de artă a atins 24% în perioada “de glorie” 2008-2011, pe fondul unei valori inițiale modice. Totuși, după 2012-2015 a avut loc o corecție agresivă a prețurilor, în piața marcând o revenire în preajma valorilor din 2012 (indicele Art Consacrat era la aprox. 2000 puncte în 2012, astăzi fiind la 2044 puncte). Făcută inspirat, investiția în lucrări de artă se poate dovedi mai rentabile decât alte alternative investiționale. 

Ceea ce incită cel mai mult la piața de artă este îmbinarea investiției cu pasiunea. Posibilitatea unui câștig este dublată de bucuria de a deține opere de artă și poate și de satisfacerea unei nevoie de (auto)recunoaștere și de prestigiu.

Piața de artă contemporană pare a fi cea mai activă investițional, atât în România cât mai ales internațional, perspectiva de internaționalizare a anumitor artiști români generând, în ultimii ani, creșteri spectaculoase de prețuri în licitații. 

Piața de artă “veche” este mai stabilă, dar poziționată deja mult deasupra artei contemporane, din punct de vedere al prețurilor. Variația prețurilor este mai mică la arta “veche” iar volatilitatea net superioară.

Capcanele pieței de artă cuprind, în primul rând, problemele de autenticitate. Opera de artă este, de multe ori, un intangibil, manifestat fizic prin tabloul propriu-zis. Dar valoarea este dată de semnificația acelei opere, de importanța autorului ei, de importanța istorică a perioadei în care a fost creată etc. Este asemănătoare, poate, unui brand. Și atunci e important să cumpărăm manifestarea fizică autentică, corectă și nu o copie. 

Valoare este un al factor de risc, datorat mai ales imposibilității cuantificării unor elemente de comparație între lucrări, precum frumusețea, calitatea formală, importanța în contextul operei etc. De multe ori, operele de artă tind să se vândă la o valoare specială, diferită de cea de piață, stabilită pe baza unor criterii subiective (ex. îmi place…, îmi amintește de… etc).

Probabil că cea mai mare amenințare a investiției în artă este implicarea emoțională. Spre deosebire de alte produse investiționale, operele de artă sunt unice și dobândesc anumite caracteristici: apartenența la o colecție importantă se reflectă în valoare, proveniența, menționarea în cataloage sau expunerea în expoziții sunt recunoscute, de asemenea, de piață. Dar tot piața stigmatizează opere de artă care nu s-au vândut o perioadă lungă de timp, sau care s-au vândut la un anumit preț într-o licitație. De aceea este foarte important ca achiziția de artă în scop investițional să fie planificată riguros și implementată fără implicare emoțională. 

În concluzie, piața de artă se aseamănă cu alte piețe investiționale și tinde să se organizeze împrumutând și aplicând metodologii și instrumente similare. 

Randamentele depind, ca pe orice piață, de iscusința investitorului de a intui schimbarea, dar și de a înțelege psihologia care stă în spatele achiziției operelor de artă de către colecționari. 

Volatilitatea chiar dacă este printre cele mai scăzute, este compensată de (aproape) siguranța că valoarea unui tablou va exista și peste sute de ani. 

Dacă aveți nevoie de consultanță în domeniul artei, evaluare și expertiză, ne puteți contacta aici.  

 

Articol preluat de pe bvbescu.ro

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.