Re-evaluarea bunurilor din muzee

Câteva considerente cu privire la re-evaluarea  patrimoniului muzeal

Începând de anul trecut, în afară ce controalele Curții de Conturi a României, cerând impetuos re-evaluarea patrimoniului din muzeele românești, a apărut încă un corp de control. De data aceasta este vorba de Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, ale cărei controale în instituțiile de cultură vizează nu numai activitatea economică, dar și respectarea reglementărilor legale specifice domeniului: Legea 182/2000 privind protejarea Patrimoniului Cultural Național Mobil și Legea 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice. 

După un an de controale, putem trage câteva prime concluzii:

Muzeele să își formeze experți și evaluatori

Simplu de spus, legal și de bun simț. Doar că termenele de implementare sunt de ordinul zecilor de zile iar formarea unui expert sau evaluator durează ceva mai mult. La experți, durează cât publicarea câtorva cărți și organizarea unor expoziții (Norme de acreditare a experților, art. 1) iar la evaluatori, cât trecerea unui examen de admitere organizat anual în luna noiembrie și apoi urmarea unui program de formare inițială care mai durează încă aproape un an (OG24/2011, art. 12-16). 

Și costurile sunt o problema interesantă. Să publici o carte costă timp și bani, timp care nu este cel de lucru la muzeu, că doar nu plătește nimeni salariul ca să stăm să scriem. Iar banii nu sunt de la muzeu nici ei, că doar nu e cartea muzeului. Dar muzeele trebuie să își formeze experți. 

La evaluatori e mai simplu, costă vreo 1.000 EUR și 5 săptămâni de prezență obligatorie la cursuri. Și câteva consultații și examene ocazionale. 

Iar apoi, după această investiție, fie ea personală sau a muzeului, ce se întâmplă concret? Nu există profesia de expert definită în COR. Există cea de evaluator bunuri culturale, ce-i drept. Dar organigramele muzeelor nu cuprind astfel de poziții. Muzeele ar trebui să își formeze experți și evaluatori, dar pe care să nu îi angajeze. Să rămână muzeografi, referenți de specialitate, conservatori, cercetători, orice vor dumnealor. Dar să fie formați ca experți și evaluatori. Să fie plătiți ca muzeografi, referenți de specialitate, conservatori, cercetători, orice vor dumnealor. Dar să facă și expertize pentru clasare și evaluări pentru re-evaluare. Inclus în salariu.

Muzeele să realizeze clasarea bunurilor din patrimoniul propriu

Termen de implementare: zeci de zile. Am finalizat formarea experților, nu știm prea clar cum îi plătim dar, dacă tot i-am format ca experți, să treacă și la treabă. 

Dar ce să îi punem să facă? Să claseze, dar ce? Legea 182/2000 spune că patrimoniul cultural național mobil este format din bunurile clasate la “Tezaur” și bunurile clasate la “Fond” (art. 4). Între noi fie vorba, legea se cam contrazice de la art. 3 para. 2 până la art. 4, dar dacă scrie negru pe alb, unde-i lege nu-i tocmeală. Iar legea spune că bunurile culturale, dacă nu sunt clasate la “Tezaur” sau la “Fond”, nu aparțin Patrimoniului Cultural Național Mobil. Deci există bunuri, poate chiar și în muzee, care nu sunt clasate. 

Păi să se claseze! – spune imperativ raportul de inspecție lăsat în urma controlului DGIEF, cu teme clare de efectuat pentru data viitoare. Păi, să se claseze, dar adică cum? Art. 10 din aceeași Lege 182/2000 spune că prin clasare se înțelege procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil, tezaur și fond.

Dar dosarul de clasare se întocmește pentru bunurile susceptibile de clasare, doar (Norme de clasare a bunurilor culturale mobile, art 13, alin 2). Și din practica experților și muzeelor știm chiar că, în cazul fericit în care expertul este plătit pentru clasări, el este plătit doar pentru ceea ce propune spre clasare. Dacă nu propune spre clasare, nu primește bănuți. Deci clasarea e înțeleasă de toată lumea ca fiind operațiunea de întocmire a dosarului spre a fi depus la Direcția pentru Cultură spre a fi înaintat Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor. 

Mai mult, pentru a nu clasa nici nu trebuie să fii expert. Tot Legea 182/2000 spune că punctajele pentru criteriile generale pot fi aplicate de specialist sau de referent de specialitate și abia dacă se depășesc 150 de puncte se apelează la expert pentru verificarea punctajelor pentru criteriile generale (deci expertul poate să aleagă să nu fie plătit, totuși) și aplicarea punctajelor pentru criteriile specifice. 

Poate inspectorii DGIEF ar trebui să se mulțumească cu o evidență a punctajelor generale. Iar dacă nu putem admite că există și bunuri neclasate în muzee, atunci înseamnă, pe cale de consecință, că toate ar trebui să fie clasate. Și atunci, decât să clasăm bun cu bun, nu mai bine clasăm totul deodată la “Fond” și apoi doar ce e cazul la “Tezaur”?

Pentru că și clasarea asta, presupune și ea câteva etape, dintre care una, cea de cercetare și documentare, ia foarte mult timp. Sigur, putem pune 50 de puncte de sus până jos, că doar la controlul DGIEF contează să se fi făcut, nu și cum s-a făcut. Dar rezonabil vorbind, nu cred că un expert poate clasa mai mult de 200-250 de bunuri pe lună, și asta dacă muncește 8 ore pe zi doar asta. Și cum ultima estimare era că avem cam 15.000.000 bunuri culturale prin muzee, și pe listele  Ministerului Culturii avem cam 954 experți, clasarea bunurilor din muzee ar dura… 75 de luni dacă toți experții ar face non-stop clasări. Timp este. 

Muzeele să realizeze re-evaluarea bunurilor din Patrimoniul Cultural Național Mobil

Păi e simplu, din nou. Avem evaluatorii formați, să re-evalueze. N-avem norme de re-evaluare, dar nici nu ne trebuie. Avem Standarde de Evaluare, mergem pe alea. N-avem piață pentru unele bunuri, dar nu contează. Abordările prin cost sau prin venit sunt neconcludente când vine vorba de bunuri culturale, dar aia e problema evaluatorilor, d’aia i-am format. 

Ne trebuie o valoare. De fapt nu, că valoare putem pune printr-o simplă comisie de re-evaluare. Ne trebuie o ștampilă, din aia de ANEVAR. Că dacă vine controlul, să fim acoperiți. Evaluatorul? Păi… treaba lui, asta e meseria lui, nu?

Partea bună e că bunuri clasate sunt vreo… 58.550, Tezaur și Fond laolaltă. Deci acestea ar fi bunurile pe care DGIEF le vrea re-evaluate. 

Păi da, dar când se face re-evaluarea unui activ, trebuie făcută re-evaluarea întregii clase de active (Standardul de contabilitate IAS16). Adică, nu putem avea un Grigorescu clasat și cu o valoare de 150.000 EUR și unul neclasat și cu o valoare de 0,4 EUR.

Una peste alta și aici ne întoarcem de unde am plecat. Muzeograful-evaluator, e plătit ca muzeograf și muncește ca evaluator? Sau evaluează în timpul liber? Că și evaluarea durează cam la fel de mult ca expertiza. 

Muzeele trebuie să găsească soluții

De fapt, Ministerul Culturii ar putea să găsească soluții. Iar acestea sunt la îndemână:

  • înființarea unui Registru de Patrimoniu pentru înscrierea punctajelor pentru criteriile generale de clasare a tuturor bunurilor din patrimoniul muzeal, care să fie baza pentru decizia de ne-clasare;
  • aprobarea unei metodologii de re-evaluare bazată pe indexare. Metodologia poate fi definită de specialiști ai Ministerului împreună cu ANEVAR, și ar permite re-evaluare a peste 90% dintre bunuri. 

Sigur, rămân excepțiile și sigur, ele vor fi tratate individual. Dar dacă începem să analizăm întâi excepțiile, nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. 

(Cristian Gavrilă)

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.