Valoarea de asigurare a bunurilor culturale

Ediția 2020 a Standardelor de Evaluare ANEVAR conține și un standard referitor la valoare de asigurare a bunurilor – SEV450 – Estimarea valorii de asigurare și a daunelor. 

Valoare de asigurare

Astfel, valoarea de asigurare a unei proprietăți este definită ca suma specificată în contractul de asigurare a proprietății respective drept obligație a asigurătorului de a acoperi paguba și pierderea financiară cauzată asiguratului de riscul specificat în contractul de asigurare și care apare la acea proprietate. Dacă i se solicită să determine o valoare de asigurare, Evaluatorul va determina acea valoare care va oferi o despăgubire corespunzătoare pentru proprietatea asigurată.

SEV450 este, însă, conceput ca un standard general pentru estimarea valorii de asigurare și a costului daunelor sau a pierderilor cauzate proprietăților imobiliare. Când vine vorba de active (bunuri) specializate, cum ar fi clădirile istorice, operele de artă, caracteristicile arhitecturale speciale, SEV450 menționează că “Evaluatorul trebuie să ia în considerare sprijinul acordat de persoane care dețin cunoștințe solide despre valoarea acestor bunuri, neintrând în detalii despre tipuri ale valorii, abordări și metode”.

Valoarea estimată când scopul evaluării este asigurarea

În practica evaluărilor de bunuri personale din Statele Unite ale Americii, valorile din contractele de asigurare se stabilesc pornind de la premisa înlocuirii bunului cu un bun similar din punct de vedere al calității și rarității. 

American Society of Appraisers definește, în Monograph 2: Types of Value for Various Intended Uses, valoarea de înlocuire ca fiind prețul – în numerar sau echivalent – care ar fi plătit pentru înlocuirea unui bun cu altul. 

Există trei sub-tipuri ale valorii de înlocuire, utilizabile în funcție de caracteristicile bunului și de clauzele poliței de asigurare:

Valoarea de înlocuire – Comparabilă (Replacement Value – Comparable)

Prețul – în numerar sau echivalent – care ar fi plătit pentru a înlocui un bun cu altul similar ca vechime, calitate, origine, aspect și stare de conservare, într-un timp rezonabil și într-o piață adecvată și relevantă. 

Acest tip de valoare este cel mai des folosit în evaluarea bunurilor culturale în scopul asigurării (sau al plății daunelor), pentru că ține seama de caracteristicile speciale ale acestui tip de bunuri. Totuși, este nevoie ca bunurile să fie identificate individual în polița de asigurare și să existe piață manifestată pentru bunurile respective. 

Valoarea de înlocuire – Nou (Replacement Value – New)

Costul prezent de înlocuire a bunului cu unul având aceeași calitate și utilitate, dar nou. 

Deși neaplicabil în majoritatea cazurilor bunurilor culturale, există situații când bunul asigurat poate fi înlocuit cu unul nou (de exemplu, ceasurile și bijuteriile), existând în piață substitut sau corespondent. Pentru aceasta este nevoie ca și polița de asigurare să stipuleze că valoarea de înlocuire a bunului este cea a unui bun nou. 

Valoarea de înlocuire – Reproducere (Replacement Value – Reproduction)

Costul total pentru a produce o replică a bunului în prezent, de către același artist sau meșter sau de către unul similar, folosind aceleași materiale și design cu ale bunului înlocuit. 

Câteodată, atunci când artistul este încă în viață sau atelierul produce încă, cel mai bun mod de a înlocui un bun distrus este ca artistul sau atelierul să facă unul la fel. Reproducerea poate fi singura variantă atunci când vorbim de bunuri ce formează un set unicat (de exemplu, mobilier) și doar o componentă a setului este deteriorată și trebuie înlocuită pentru a completa setul. 

Piața adecvată și relevantă

Întorcându-ne la definiția Valorii de înlocuire – Comparabilă, ne oprim asupra celor două concepte: timp rezonabil și piață adecvată și relevantă.

Bunurile culturale se pot vinde prin mai multe canale: de la târguri de vechituri la licitații specializate, prin anticariate sau galerii, prin dealeri sau chiar la licitații falimentare. 

Totuși, în funcție de tipul bunului, există anumite canale de vânzare în care astfel de bunuri sunt mai prezente. Este greu de crezut că un tablou de un maestru se poate găsi în mod frecvent în piețele de vechituri sau la licitațiile falimentare, dar este mult mai plauzibil să fie cumpărat de la galerii de artă sau dealeri sau din licitațiile specializate. 

Timpul rezonabil în care un bun ar putea sa fie înlocuit depinde de raritatea acelui bun. Dar cu siguranță frecvența de apariție a acelui tip de bun este mai mare în canalele de vânzare unde el este în mod obișnuit tranzacționat. 

Astfel, aceste canale de vânzare formează piața relevantă. 

Având, însă, în vedere scopul evaluării – asigurarea bunului, care presupune accesul Clientului la un bun similar, trebuie acordată atenție și canalului de vânzare accesibil Clientului. Poate Clientul cumpără ceasurile sale din magazinele de lux și nu este familiarizat cu licitațiile de ceasuri de colecție sau poate are nevoie de îndrumare în achizițiile sale de tablouri și apelează la dealeri de artă. Despăgubirea plătită de asigurător trebuie să îi permită înlocuirea bunului asigurat fără a ieși din zona de confort. Astfel, canalul de vânzare în care Clientul face în mod normal achizițiile de bunuri similare celui asigurat reprezintă piața adecvată. 

Pentru a putea estima valoarea de înlocuire, Evaluatorul are nevoie să identifice acel canal de vânzare care este și relevant și adecvat, atât tipului bunului evaluat cât și Clientului evaluării și asigurării.  

Asigurarea bunurilor culturale din muzee și colecții publice

Legea 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice, la art. 10 (2) stipulează că: “Proprietarii și titularii de alte drepturi reale asupra muzeelor și colecțiilor publice de importanță națională sunt obligați să încheie contracte de asigurare parțială sau integrală, în funcție de obligațiile ce le revin potrivit prevederilor Codului civil, pentru bunurile mobile și imobile care fac obiectul patrimoniului muzeal, conform dispozițiilor legale în vigoare.”

Lăsând în urmă polemica fondurilor și bugetelor alocate pentru această activitate, apar două observații care ar trebui luate în discuție:

  • re-evaluarea bunurilor culturale din muzee și alte instituții publice, realizată conform OMCIN 2239/2019, are ca rezultat valoarea justă a bunurilor, așa cum este definită în IFRS13 și SEV 104 – Tipuri ale valorii. Această valoare reiese din analiza unei piețe relevante a bunului evaluat (dacă aceasta există) sau dintr-o indexare a costului istoric al bunului și drept urmare – nu este același lucru cu valoarea de înlocuire / asigurare.
  • asigurarea bunurilor culturale în cazul împrumuturilor muzeale, la valori stabilite în mod arbitrar, este de natură a genera un refuz al despăgubirii în cazul unei daune, din partea asigurătorului. Existând SEV450 publicat în colecția de Standarde de Evaluare ANEVAR, asigurătorul va solicita, cel mai probabil, un raport de evaluare având ca scop plata daunelor. 

Cum pentru majoritatea bunurilor culturale din muzee tipul valorii pentru evaluarea în scopul asigurării ar fi Valoarea de înlocuire – Comparabilă, rămâne încă un mister care este piața relevantă și adecvată în cazul unui muzeu. 

Cristian Gavrilă

Share on:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.